gunoiulsufletesc

Și tăcerea e un răcnet

Despre vin


Mă tot impuneam să scriu punînd Radiohead în căști. Și nimic. Nu am mai simțit nimic.

Parcă o venit un ciuvac cu o sticlă de Feteasca și m-o întrebat de ce tot ridic piatra asta la deal. На самом деле, ди ши?

Și apoi am pus Chet Faker. Am vrut un pahar cu vin alb, niște volumul 68 și dans prin cameră. Dar apoi mi-am dat seama că asta ar vrea eu cea din trecut. Și poate și ceva adăugător. Dar asta nu mai știu nici eu.

Ce vrei băi? Ți-am dat tot. Am investit în tine, și am rupt tot cu toți.

Ți-o plăcut cînd mergeai în un autobuz la 10 ș 20 cu ghiozdanul mic cu un maiou, un sutien, si 400 de lei? Ți-o plăcut s-o auzi cum plînge și te roagă să te întorci? Cînd colegii de la med te sunau și întrebau de ce nu ești la sesiune?

Cînd o trebuit să te uiți în ochi la toți cei pe care i-ai dezamăgit? Cînd o rămas 2 oameni care mai cred în tine și te temi că o să-i dezamăgești și pe ei?

И казалось бы, ce contează? Nu? Nu e totuși viața ta? Nu totuși tu decizi? No strings attached?

Mă tot gîndesc ce i-aș spune dacă l-aș vedea pe toate cele 5 trasee pe care e foarte posibil să ne intersectăm.

–  Noroc tata. Mulțumesc? Că m-ai făcut să mă urăsc așa de tare încît am făcut ce am vrut pentru prima dată în viață? Că nu am murit de foame fără ajutorul tău? Că nu mănîncă compul 500 de lei pe lună din lumină? Că ce te-ai face tu fără noi?  Aș găsi de lucru și m-aș dezvolta?

Niciodată. Da niciodată să nu lăsați pe cineva să decidă în locul vostru.

Și totuși am deschis o sticlă.

– Noi prea mult semănăm, Diana.
– Nu știu despre ce vorbești, Diana.

 

 

 

About the same realisation


Pentru că tre să fii prost să crezi că dacă ai găsit that exact fucking one ap o să îți proiectezi un viitor frumos cu dînsul fără a lua în considerare miiiiicul punctișor că toți se schimbă.

Și îmi pare că this is the beauty of relationships.
Cînd tu cu un Mișa ai crescut în dvor și vă era vesel și fugeați și vă jucați, și cărți și ascunselea și stropitul cu apă pînă după cîțiva ani el cu un oarecare Pașa au început să facă schimbi de priviri pentru că puberty hit. Pe urmă ei vorbeau de fete da eu vroiam să jucăm Durak, și ei ieșeau seara tîrziu, da eu thanks mom veneam la 8:04 acasă. Și iată așa eus rîjaia și pe mine mă așteaptă un bărbos la ușa la scară pînă eu încerc să pun pe mine ceva ce sincer nu va face mare diferență. Priorități. Și Mișa o să treacă alături cu alte priorități.

Ce spuneam eu? The beauty of a relationship would be if puberty hit me too și mamei mele îi era să fie pofig de 8:04 și după o serie de decizii tîmpite era să ne evităm ca și acum. I am obviously joking. Or not.

The beauty of a relationship era să fie dacă el nu schimba priviri. Dacă el înțelegea că eu mă schimb și el se schimbă și accepta asta. Dacă eu vorbeam de fete și mașini da nu rămîneam în urmă și el învăța biologia mai bine.

Eu nu îmi fac planuri decît pe ziua cînd voi încerca să pun pe mine o umbră mai închisă de negru pe pleoapă pentru că priorități în timp ce tu mă aștepți jos și nimeni nu mai schimbă nimic, adică mîine.

E azi, e acum, și eu te iubesc.

Și dacă o să pleci mîine, o să dau accidental de Radiohead In The Basement și o să mă prefac că nu am observat că am comandat un litru de Rose. Și o să vină poimîine și nu va fi mai bine.

Apoi săptămîni și poate luni și poate ani și poate nu și o să admit că at some point we weren’t both hit by the same realisation that would make us live more together.

Asta ține relațiile. Dezvoltarea împreună. Să încerci să îi explici probleme de Java unui medic și ea să îți explice ție farmacologia, și să nu vă plictisiți, nu. This is the beauty of a relationship. Never even having a second thought ca you didn’t approach the right girt in the песочница.

Acum că postul dat a devenit trilingv, a venit rîndul să mă gîndesc ce vom face noi mîine.

A stai, e azi. Și eu încă te iubesc.

#
Thanks for nothing

 

Despre alegeri


Acesta nu este un post politic și toate coincidențele cu realitatea sunt pur întîmplătoare și bla-bla.
O chema Diana și era multă. Și asta e o coincidență.
A venit ziua aia în care am început să uit, și cînd mă întreabă la un shot de Jager cu portocală what dragged me down, nu îmi mai amintesc detaliile.

Mă simt ca în Eternal Sunshine numai că eu nu-s nici Joel și nici Clementine. Pentru că I’m erasing you and I’m really fucking happy. Încă mă tem să mu culc după ora 1, dar asta e pentru că eu sunt eu și o să mă gîndesc de sute de ori cum am rîs prostesc și cum totul e o glumă.

WordPress tot mă întreabă pe care din bloguri vreau să postez articolul, și la limita între o să scriu despre El și o să scriu despre cum mă simt, m-am ales pe mine.

Am înțeles că in order not to go insane, you gotta do stuff for yourself from time to time. Și asta a fost alegerea mea. Am 34 de drafturi și nu mai țin minte nici eu de ce le-am scris. Tot speram să le postez odată, dar am crescut.

Sunt 34 de ursuleți de pluș aduși de Tata din Franța, toți cu numele Mișulica după bunelul, și eu mă tot întreb dacă fac totul corect. Bunelul, fac totul corect? Din 34 de cuvinte, spune unul.

Pe la vîrsta de 15 ani, cînd mama mă tot tîrîia la biserică iar eu deja nu credeam, și făceam semne, și mă rugam, și cîntam ceva, și mîncam ceva, și urmăream reguli, mă tot întrebam: Ce dacă morților li se dă o șansă, să intervină o singură dată în viața celor vii, să le spună dacă fac totul corect. și apoi să dispară pentru totdeauna.

Aparent eu fac totul corect, sau nu merit, ca de obicei, sau cred în prostii, și ți-am zis că o să te salvez de sute de ori, și nu ai avut nevoie, și o chema Diana și era mu(l)tă.

La un shot de Jager cu portocală, cînd o să-i fie interesant, o să îi povestesc despre cum aveam și eu o șansă, și am decis să te asigur că sunt bine, și indiferent ce ai face, o să faci bine, pentru că te iubesc și asta nu o să schimbe nici Soarele și nici Europa, și cînd o să scîrțîie patul și o să se simtă miros de pizza de la etajul 1, o să îți șoptesc în ureche că asta e real și nimeni nu a șters pe nimeni, și că detaliile se uită, dar esența e o sămî(n)ță gigantică de mango, pe care nu o poți trece cu vederea.

Nu pot scrie despre mine.
Asta e. O tot fac despre noi.

In the desperate attempt of trying to show me how  minute and insignificant I am, I proved her that she values shit to him, and it really made me feel good.

I am the first choice.
I am the first choice.
I am the first fucking choice.

 

Despre?


Zopiclon
Comprimate 0,0075
Reacții adverse: Somnolență, indispoziție

În alte cuvinte, mîța s-a lipit de radiatorul sovețchii, iar mama strigă să îmi scot cofta și ciorapii de pe el că încălzește mai rău așa. Cto pomnit, tot znait. Legile fizicii din copilărie.

Mă irită prieteniile false. Salut, și ție noroc. Ați fost atunci, sunteți acum. Asta-s oamenii care fac ziua de naștere la vreun local care e mai sus de etajul 3, are chelneri care au mai mult gel pe cap decît substanță în cap și scuipă peste sushi și hrănește cu carnea ta mîța din ogradă. Ei spun toasturi voalate, că se bucură că vă au pe voi alături, ne, asta nici nu e alături, asta e odată în lună cu toate padrujelele, unde veniți machiate, coafate, unde nu se spun noutăți rele și nu vă plîngeți că vă e dor. Sunteți robi ai unui sistem. Sistemul nu ține oameni triști.

Ceea ce făceam eu un an jumate (deja) în urmă e ceea ce fac majoritatea toată viața. Bagă capul în nisip, ignoră neplăcerile, nu le zic pe nume, pleacă cu fetițele la un ceai de 45 de lei (salut Tucano) și le spun că la ele se uită iar un fost disperat. Surpriză. El a băgat capul în nisip. Și undeva pe coridoarele univerului o întîlnit o creață josuță cu nume atipic cu Radiohead și Oasis țipînd din căștile necalitative. Nu o judeca. Le strică prea des. E impulsivă. Cînd o acaparează un gind nebun ea le ticsește în buzunarul îngust de la jeanși și fuge după aventuri.
Ții minte cînd erai trist și m-am săturat pentru că eu nu-s așa și nu pot spune și eu ce mă deranjează?  Eu o să îmi torn vin, o să boșesc oleacă, o să pun un violet mat pe buze și o să te blestem pentru că ești un prost. Nu știi cum lucrează tot? Nu ai voie să fii trist.

La urma urmei însă, ești mai bun ca dînsa, ea a teminat tostul abia acum. Și-a lipit obrazul de celelalte, schimb de ștucaturcă, and they proceeded on eating sushi and calling themselves queens.

Există 2 tipuri de utilizatori iphone. Niște ciuvaci care caută prize și niște fetițe care îl scot de 30 de ori ca să se uite doar la oră în ruta 112 alături de mine fiecare dimineață și cel mai probabil scot husa pînă a face poze în oglindă. Te-ai prins, get out.

Știi ce îmi place? Că a dispărut teama. Și ascult radiohead doar ca să mă impun să scriu, ei mi-o zis că face bine. Și beau vin ocazional, în o casă caldă, cu el, gătim și ne uităm la filme, și facem tot așa cum vrem. Probabil asta e fericirea? Data trecută cînd am decis să scriu despre fericire, everything turned out shitty, așa că de data asta fără fericiri. Doar căldură. Mulțumim Chirtoacă!

 

Depresiv


Screenshot_1.png

Cam da.

Felicitări la naiba

Mai sunteți?


Încă nu ați plecat? Vă tot alungam și mereu veneați înapoi cu 4 și cinci steluțe, și mereu mă simțeam vinovată. Mă simțeam vinovată în fața voastră pentru că v-am dezamăgit. V-am vândut pe toți, cu tot cu haine pentru ca să fiu fericită eu. Și aici simt vina, sau cînd vorbesc cu cineva din trecutul demult uitat și mă întreabă:

–  Da tu mai scrii?

Nu. Eu scriu conspecte la med, desenez flori la margine de caiet, ochi, linii neclare și notițe. Da articole nu.
Dar știu că mai ești aici tu, și tu, și tu, și tu tot, și așteptați de la mine articole. Și când postez cîte vreo huinea neclară, obscură și oleacă depresivă apare întrebarea: De ce v-am vîndut? A da. Lasă fericirea pentru instagram, și huineaua neclară pentru gunoiul sufletesc.

Uneori mă gîndesc ce era să fie dacă mai simțeam vină și era să rămîn tot acolo unde eram. Dacă nu era să răspund la mesaj, dacă nu pășeam peste teama de a mă vedea cu cineva in real life imediat după ce am făcut cunoștință. Pentru că eu-s omul care are nevoie să știe care a fost filmul preferat din early 90’s, dacă știi de Massive Attack și dacă îți place Boards, nu știu de care Boards ai crezut tu, eu știu despre ce vorbesc. Deci, dacă nu era așa, cum era? Era să mai ies cu 2 stații înainte de univer și să fumez și să mă știu cu ciuvacul de la cafea. Era să mă învelesc în muzica pe care o consider eu pozitivă? Să consider pacea sufletească haosul și întrebările care se suprapuneau în vocile din minte? Să accept să implic cele 4% de extrovert în loc de cele 96 de procente de liniște și pace? Credeți că v-am vîndut? A meritat? A meritat. Mă consumam.

Mereu cînd urc scările în bloc  îmi pare că urcă cineva după mine. Și asta nu e tare bine dacă trăiești la etajul 5 și ai fumat 3 ani, și activitatea fizică cea mai plăcută asta e o plimbare pe Dimo sau Florilor.

Știi, sper să te văd odată accidental pe Dimo sau Florilor, sau cu 2 stații înainte de univer, sau să fii tu ciuvacul de la cafea, sau pe divan la blocul central în univer, sau în supermarket, și să îți pot spune că a meritat să te vînd. Că eu am meritat. Ești butonul 67, dar eu am vrut altceva. Așa că o să stai pe altă poliță în departamentul greșit, o Maracuia în compartimentul cu cuțite de bucătărie iar eu o să tot cred că aud pași în spatele meu.

Dar nu o să mai conteze.

– Da tu mai scrii?
– Da.

Fraza zilei: Check out Lorn.

tumblr_inline_od5o3hjYJS1u4p9r7_540.gif

Despre ani de liceu și nuditate


Cînd altcîndva de scris articole dacă nu la mijloc de sesiune?
La liceu eram prea puțină, tăceam, eram omul care în videorile colegilor scria ceva în caiet sau era culcat pe bancă ca să nu apară și să rîdă restul apoi că am părul nespălat de 2 zile (catastrofă de altfel) și că am ochelarii murdari.
Apoi a venit perioada cînd eram multă. Cînd oamenii m-au descoperit, puteam să arăt tot ce pot, și ca un cloun am scos toate batistele din mîneci. Mă simțeam utilă, interesantă, mă chemau la zile de nașteri, și nu e asta apreciat la noi în societate? Am băut, am fumat, am făcut de toate, și m-am pierdut. Am pierdut limita între mine și aceea ce vroiau ei de la mine. Ha. Minciună. Ei nu vroiau nimic. Eu vroiam asta. Să fiu cu ei, să nu asculte ce aveau să zică acei care mă știau puțină.
Eu țin minte toți acei pseudoprieteni care vorbeau ore cu mine la telefon, și eu eram eu, sincer, puteam vorbi despre trivialități și eram eu aceea, la limită între puțină și multă, dar ziua următoare eu iar eram puțină și ei rîdeau.
Problema e alta.
Simt că devin puțină. Că tot spectrul de emoții care mă umplea înainte se golește. Nu pot explica ce se întîmplă sau de ce tot amalgamul de gînduri care mă făcea să nu pot verbaliza s-a schimbat cu un gol imens pe care nu îl am cu ce umple.
Țin minte cînd vorbeam despre colegii de școală, și am zis că ceea ce m-a făcut să fiu eu a fost modelat de regulile societății și cel mai tare învinge, și pe cine dracu ai vrea să inviți la ziua ta și pe care fată de clasa a 9a nu ai vrea să o chemi la ziua ta pentru că ea fumează în spatele școlii, ascunsă prin curți, și ajunge la lecții și pachetul nu încape în buzunar, chiar dacă pixurile încap, wtf sacou.
Și te așezi în urmă și aștepți ca diriginta prietenă cu bunica ta să nu te miroase, și în clasă se șoptește despre cît de vîiob e asta, și cum pe mine nu mă durea și sincer speram să mor mai devreme, dar nu, asta e vîiob, asta e vîiob, asta e vîiob, hai să rîdem că mama lucrează în marketing la tutun-ctc și tata e medic. Hai să tagguim poze cu Trilimond, Triliament, hai să o ucidem cum și pe Danu, da cît acolo, psihologul e orb, face anual teste cu petrecerile astea la care nu mai ajungeam eu niciodată.
Ei asta nu știu, ei au uitat, cum uită tot, țin minte cînd jucau sticluța în spatele gardului lîngă magazin, și persoana X m-a chemat la acei 7-8 școlari. Și eu o știam pe X bine. X vorbea ore cu mine la telefon despre boybands, bingo da? Respectiv X mă cheamă, eu mergeam la bibliotecă cu ultima țigară. M-am avîntat la ei, am crezut că asta e, și-au dat seama. Respectiv Y vorbește cu X și cînd ajung în fața lor mă alungă. Smeșno X, da Y? Voi asta nu țineți minte, eu asta nu o să uit.
Sincer, sper să muriți. Cea mai bună răzbunare e iertarea? O pulă. Cea mai bună răzbunare e moartea, pentru că eu tot speram să mor cu fiecare țigară fumată departe de ochii voștri, dar eu jă mă vîibesc, nu?
Să ardă la dracu și toți psihologii din Creangă, care nu au fost în situația mea, și nu au știut cum e să fii așa.
Să ardă ei în loc de cărțile care m-au salvat. Ore, zile, ani eu dispăream și speram să nu mă observați și să nu rîdeți că nu mi-am spălat capul a 2a sau a 3a zi.
Țin minte cînd a apărut Z. Z m-a făcut să supraviețuiesc anii de liceu pentru că da, eu puteam scrie, și citeam și mai dute la dracu Doamna Cașu, care asculta compuneri goale citite frumos, care nu aveau verbe dar erau pline de complemente circumstanțiale și adjective la superlativ. Eu puteam scrie, și țin minte cînd la sfîrșit de a 12-a, cînd eu mă luptam pentru o medie de 7 de la 6 și ceva, și în sfîrșit am primit ca temă compunere pe temă liberă am scris tot ce se concentrase. Sînge înghițit despre societate și cît de mult vă urăsc. Și clar, dumneavoastră completați catalogul cînd eu citeam. Am observat că s-a oprit, și prima dată în 12 ani ea a ascultat mai multe verbe strînse la un loc decît în compunerile păpușilor care scriau compuneri cum făceau selfiuri, rapid și fără sens. Și sincer, m-am simțit rău. Pentru că nu v-ați recunoscut în modelul meu de lemn care nu avea urechi pentru a auzi doar ochi pentru a vedea. Da, din cauza la media la română eram la limita între buget și contract la medicină. Din cauza mediei la română am urît acest obiect și sincer, nu era vina mea.
Eu am încercat, am încercat să arăt că pot, numai că m-am golit, verbele s-au pierdut și în loc de suflet a rămas o gaură neagră. Multumesc.

Despre Dimo


Salut Dimo. Iar ești gol. Tata m-ar corecta și ar zice destul de direct că fundul e gol, strada e liberă. Nu tata, Dimo e gol. E lipsit de suflare, de suflet. Și aici o să vii tu și o să îmi spui că nu există suflet, iar eu o să rîd și o să îți spun că eu am învățat creierul la anatomie, și eu precis nu cu dînsul te iubesc.
Am realizat recent că istoria mea și a străzii Dimo e tristă, am trecut prin atîtea, și tot eu singură ajung acolo să merg, și el mă ajută să nu mă împiedic ca să nu pierd continuitatea gîndurilor în care m-am aprofundat. Din nou. Am mers pe Dimo cu oameni diferiți, îi plasam la dreapta mea, iar cînd mergeam înapoi la stînga, rîdeam cu ei și ziceam ce de crutoi e Dimo dar rău că nu-s gunoiști. E bine că nu-s gunoiști, măcar undeva nu sunt înconjurată de urne pline și oameni la fel de ignoranți.
Țin minte cînd după o zi la fel de grea am decis să ies înainte, să iau cafea, să merg pe jos ceea ce nu e ușor cînd geanta e grea și te trage în jos, la fel ca și dispoziția și planurile pe viitor. Da da, latte, fără zahăr (nejdan, o să-i fie mai ușor să țină minte), la vale, la stînga:
– Noroc
– O, drumul în Narnia
Sunt la acea etapă la care mă impun să adorm înaintea, da, ca să nu ajung după ora 3 și să zic că eu iar am greșit cu ceva în viață, și că fericirea poate fi pusă sub semnul întrebării, și că muzica pe care o ascultam era cea mai bună, și că am uitat de Dimo.
– Noroc
Numai că asfaltul nu mai e primitor, felinarele se sting fix în fața mea, vîntul e prea puternic și umbrele din spate nu-s prietenoase. Nu mai pot rîde cu persoana din dreapta mea, iar la drumul înapoi aceasta pleacă.
Cu ce-am greșit, Dimo?

 

Știi?


Știi, nu o să scrii dacă nu o să simți asta, iar dacă o să scrii fără să știi o să fii un fals, o copie a unei copii și ei își vor da seama că tu nu știi. Tu nu simți, nu vezi, ești între 4 pereți. Iar eu las barierele jos. Țin minte cînd am scris că nu dai jos barierele niciodată odată ce le-ai pus o temelie dură.

Dar nimeni nu mi-a zis că o să apară ochi căprui atît de adînci încît să cad cu tot cu pereți, și în încercarea de a nu pierde insecuritățile, temerile, gelozia și insomnia o să îmi las pereții în urmă. O să se zdruncine temelia. Și o să mă tem. O să mă tem pentru că am trăit mult timp fără îngrădire. Și știu cum e. Îi lași să intre, să îți calce iarba, să rupă florile fără spini pe care le creșteai îndelungat, și să plece să i le ducă cuiva.

Am uitat pereții și mă așteptam că o să rupi și ultimile flori. Dar tu ai intrat încet, pe poartă, ai examinat meticulos totul, ai înconjurat iarba și ai intrat în casă, unde era răcoare și mirosea a mentă. O să descoperi în spatele casei un ocean, atît de mare și de albastru, atotcuprinzător și fără limite. O să vezi florile, mici și semiuscate, pentru că odată și odată te saturi să crești flori fără a fi apreciat. O să le muți pe geamul ce dă spre ocean, o să le îngrijești, și o să simți cum casa devine a ta. Oceanul devine tot mai tentant și vîntul te sărută încet.

Și o să fie seri și o să fie foc și vin, și o să fie flori și dulceață de trandafir, o să fie ulți motani și un cîine mare, pe care o să îl cheme Cuzea.

Și cine ar fi zis că pereții pot cădea?

P.S. Cioară

Poate cândva


Poate cândva noi o să ne gândim că suntem alintați pentru că vrem să angajăm pe cineva care să vină să facă curat acasă pentru că noi o să fim prea ocupați unul cu altul.
Și cândva vecinii o să se întrebe dacă noi în general mai suntem împreună pentru că nu ne văd ieșind sau intrând. Iar noi o să ieșim de sub oghealuri, de lângă divanuri, de la balcoane și băi și bucătării, și o să dăm din nas pentru că trebuie să ieșim încă o dată în societate.
Poate cândva nimic din problemele de acum nu o să aibă nici cea mai mică importanță, iar ceea ce ne ține treji nopțile precis nu o să țină de univer.
Mă tem să scriu despre tine la cât de mult ești tu. Mă tem să te împart cu alții, mă tem să omit acele mici detalii pe care le proiectez cu ochii închiși când mă culc. Mă tem să uit cuvinte și locuri și zâmbete și rafaelci și pentagrame și mere și lupi și stele și..cât de mult ești tu și cât de duplit e la mine creierul cu medicină dar nu cu tine.
Poate cândva o să râd că am fumat, și o să ne amintim despre that one time when we quarelled so hard i thought it was done, and then we laughed, and we didnt even say sorry, and we knew it was alright, cause we were terrified of parting.
Poate cândva eu nu o să îți trimit poze din Belgia de la balcon, dar o să te trezesc pentru că m-am plictisit să stau trează singură, și o să ne uităm amândoi la răsărit cu campot în mînă, deoarece cafeaua e tufta romantică, iar ceaiul e beaca.
Poate cândva. Odată. Departe. Lennon îmi dă thumbs up pentru imagination, vecinii se tot întreabă unde am dispărut, femeia care face curat ne tot judecă, iar noi bem campot lîngă un lac înghețat.

51cdad4b965b7.jpg

%d bloggers like this: